JURNAL

Paradoxuri

Sunt momente, și nu puține, în care am sentimentul că nu mai știm ce vrem.

Când am luat decizia (nu ușoară, de altfel) de a intra în politică, am făcut-o cu adânca credință că prin munca mea voi putea să fac două lucruri:

1. Să schimb ceva în bine pentru oameni și pentru țara noastră în domeniile în care am primit mandat, să las ceva în urmă. Cel mai adesea sub presiunea unor contexte cel puțin complicate,

2. Să demonstrez prin exemplul propriu că poți ajunge politician și membru în executivul României prin muncă onestă, bună credință și dedicare. Fără corupție, lucruri dubioase și abdicarea de la ceea ce mă definește.

Munca în Guvernul României înseamnă politici publice, negocieri, lupte procedurale și consum emoțional și nervos ce nu poate fi descris și nici nu vreau să o fac pentru că am asumat acest sacrificiu plătit uneori în facturi de sănătate.

Și cu toate acestea, pare că niciodată nu este suficient de bine sau de “glossy”.

Dacă este despre Programul Național DIN GRIJĂ PENTRU COPII, nu este bine că nu este despre alocații sau dizabilitate.

Dacă este despre cea mai mare reformă juridică în domeniul dizabilității, care dă șansa la eradicarea anulării sociale a adulților cu dizabilități intelectuale, nu este despre îndemnizații.

Dacă este despre reglementarea și finanțarea serviciilor respiro, nu este bine pentru că nu toate județele au folosit această pârghie și nu le-au înființat.

Dacă este despre cea mai mare reformă în domeniul educației incluzive prinsă în noua Lege a Educației, nu este bine pentru că parcă, de fapt, vrem școli speciale și segregare.

Dacă România e salvată de la retrogradare în domeniul traficului de persoane în evaluarea SUA, ceea ce ar fi însemnat sancțiuni economice și militare, nu e suficient de bine pentru că mai degrabă vrem ceva pe copii,

Dacă, printr-un efort supraomenesc, alături de mulți parteneri punem România pe harta internațională a protecției refugiaților și suntem dați exemplu la nivel internațional, nu este bine pentru că nu fac/facem pentru români.

Nu vreau să fac judecăți de valoare și nici nu vreau să comentez despre logica acestor abordări.

Și nici nu vreau să insist asupra faptului că marile schimbări și reforme nu se fac nici la televizor și nici cu lacrima în colțul ochiului în contexte frumos create din PR. Ci se fac cu muncă aridă și “plictisitoare” despre care nu poți face video tick-tock sau scandal online.

Ce vreau să spun este că poate ar trebui să avem puterea să vedem în marea de dezamăgiri și lucrurile construite din zero, bune și care pun o cărămidă la o schimbare mai mare.

Nu toți politicienii sunt corupți, mafioți și farsori.

E ușor să fii supărat pe toată lumea și să critici orice. Și mai cred că a fi criticat este o componentă esențială a democrației. Ea este motorul progresului atunci când este realistă și constructivă.

Iar pentru cei care și-au făcut un azimut din a demonstra că România este la coada lumii, aș vrea să le reamintesc că dacă se simt prost când lumea “bună” occidentală se uită cruciș la ei când văd că sunt români, asta vine și din felul în care vorbim de țara noastră.

Schimbarea României vine cu evoluția noastră a tuturor. De la cel care scuipă pe geamul mașinii, sau vinde tichetul social pe o sticlă de vodcă, dar înjură Guvernul, până la politicianul corupt.

Personal, rămân fidelă valorilor care m-au definit cu mult înainte de a fi intrat în politică și voi lupta ca fiecare zi în care am posibilitatea să schimb ceva în bine pentru țara noastră, să fie cu sens consumată.

Pentru că știu că putem mai mult și, în fapt, nu suntem dușmani, ci doar prizonierii unor alegeri greșite de mult prea mulți ani.

Putem începe printr-un Exercițiu de ÎNCREDERE. Măcar selectivă.

Ce se întâmplă dacă ne facem toți bagajele și plecăm? Sau cel puțin cei care avem ceva de dat.

Mă întreb.

0 comments on “Paradoxuri

Leave a Reply

%d bloggers like this: