JURNAL

Dizabilitatea în România – o radiografie

dizabilitate, digi24

Lipsa serviciilor de reabilitare pentru copiii și adulții cu dizabilități nu este o problemă de ieri, de azi. Ci de decenii. Dizabilitatea nu a fost pe radarul niciunei guvernări suficient de puternic pentru a imprima autorităților locale necesitatea și urgența de a acționa și nici societății impulsul de a vedea dincolo de prejudecăți.

Despre dizabilitate se vorbește cel mai adesea, în puținele ocazii, de regulă festive, în termeni de milă și caritate, și mai puțin de drepturi.

Modul în care a fost “tratată” dizabilitatea de-a lungul anilor a fost eminamente din prisma “beneficiilor”. Cea mai facilă și ineficientă, de altfel, modalitate de a “închide gura familiilor” din motive pe care nu le dezvolt aici.

Aproape 90% din cheltuielile cu asistența și protecția socială sunt susținute de la bugetul de stat (ceea ce înseamnă un efort uriaș), iar apetența pentru investiții locale în servicii sociale pentru dizabilitate tinde vertiginos spre zero. Cu mici excepții. Deși oamenii cu dizabilități trăiesc în comunitate, nu la Piața Victoriei.

Pe de altă parte, dacă ești primar și faci un sondaj în comunitate (fapt real) în care întrebi oamenii ce vor sa faci cu suma X de bani pentru comunitate, vei descoperi că majoritatea covârșitoare a locuitorilor doresc alte lucruri (de la parcari, apa, canal, locuri de joaca, piste de biciclete) legitime, de altfel. Iar asta trebuie să de de gândit comunității dizabilității despre felul în care se fac auziți și cum își articulează mesajul, ce aliați își fac și în cine “dau cu pietre”.

Mai este și problema uriașă a resursei umane. Presupunând că un primar decide să investească masiv în servicii sociale. Va constata că pe piața forței de muncă numărul specialiștilor este extrem de limitat, iar cei care finalizează studii în domeniul psihologiei, de exemplu, se îndrepată preponderent spre alte domenii decât dizabilitatea. Multe dintre tehnicile de ultimă oră de intervenție în diferite tipuri de dizabilități sunt învățate de specialiști pe cont propriu sau in afara țării.

La fel de inexplicabil este si faptul că mai mulți ani Ministerul Muncii a derulat un program de finanțare a angajării de asistenți sociali în comunități marginalizate, iar interesul primăriilor a fost MINIMAL. Deși nevoia uriașă, iar banii disponibili.

În aceiași logică, cu finanțarea pe masă (pentru care m-am luptat, nu glumă) pentru centre RESPIRO, din 41 de județe și 6 sectoare, dacă nu mă înșel au aplicat vreo 7.

Externalizarea anumitor servicii de specialitate, ar fi o posibilă soluție acolo unde autoritatea locală nu are capacitate, însă fugim de ea ca de necuratul. Nu am înțeles clar de ce, în afară de ventilările unor funcționari temători să nu vindem țara statului paralel.

Ce a mai făcut totuși Guvernul de la nivel central în ciuda acestui peisaj în ultimii 2 ani? A creat 2 Programe mari: Programul Național DIN GRIJĂ PENTRU COPII (70.000 de ore de terapie pe care mă lupt sa le deblochez birocratic – o poveste halucinantă) Programul Național pentru Autism (săptămâna viitoare in transparentă decizionala – decontare Terapii inclusiv către specialiștii din ONG) și Legea privind decizia asistată pentru persoanele cu dizabilități.

Nu știu dacă e mult sau puțin, dar este oricum mult mai mult decât a fost pus pe agenda publică mare în ultimii mulți ani.

În rest, cred că noi ca societate mai avem mult de învățat și dezvoltat ca să facem pasul către decență pe zona asta. Cât timp încă avem părinți care se revoltă de prezența unui copil cu dizabilitati in școală, angajatori care prefera să plătească amenda decât sa angajeze persoane cu dizabilități și o Autoritate naționala pentru persoane cu dizabilitati pervaziv “tăcută” și fără pârghii reale, e greu.

Îmi pun speranțele în noua Lege a educației, unde avem un capitol important de incluziune, care are potențialul să ia mult din presiunea lipsei serviciilor in comunitate. Asta, dacă profesorii din învățământul special vor depăși un mare prag psihologic și vor înțelege ca avem nevoie de ei.

Cam așa. O radiografie la rece. Foarte pe scurt.

0 comments on “Dizabilitatea în România – o radiografie

Leave a Reply

%d bloggers like this: